Nu credeam să-mi fie atât de ruşine de mine. Sunt un dobitoc ce a crezut că în decembrie 1989 s-a întors lumea cu fundu-n sus şi datorită gravitației vor curge râuri de bunăstare peste noi. Mă vedeam spălându-mă cu FA şi fumând Kent lângă o cutie de bere Pils.
Nu m-am dus nici la turci să iau blugi sau gumă Turbo ca să fac bişniță în cort. Am tot sperat că într-o economie de piață altfel se fac afacerile. Un prost. Unii au devenit prosperi oameni de afaceri. Eu? M-am aciuit în Piața Universității, kilometrul zero al democrației şi am uitat că sub zero există un mare minus intelectual. Aşa i-am cunoscut pe mineri. Mi-am văzut de viață şi m-am ghidat după vorbele lui tata: „în viață sunt multe şanse, dar trebuie să te mişti şi tu pe teren. Nu poate da gol doar Hagi la nesfârşit„. M-am mişcat destul în lumea jurnalismului, am crezut că în 1996… am luat-o pe drumul cel bun… că pe ăla rău, neasfaltat era Iliescu. M-am înşelat. Au urmat deziluzii după deziluzii, Caragiale a rămas actual, şi astfel Năstase, Tăriceanu, Udrea, Ponta şi alții mi-au dat de m-au julit definitiv pe suflet. Am ajuns să sper în Grindeanu! Da, nu în doctrina sa social-democrată, ci în postura sa de om nealterat până în nucleul fiecărui neuron. Nu îmi exprim părerea despre Dragnea. L-am cunoscut, am făcut o emisiune cu el şi m-am dumirit. Nu este golan. Golanii adevărați au aerul acela boem pe care-l respiri când citeşti o carte sau asculți o muzică bună. Golanul veritabil nu-şi face palat şi gard de trei metri în jurul proprietății. Golanul nu-şi face gard. El aşteaptă alți golani cu care să socializeze. Golanul ştie să vorbească şi la o serbare pentru preşcolari, dar şi-n foaierul Ateneului Român. Dragnea nu este golan. Dragnea este un produs sordid al manifestărilor celor necitiți. Un produs expirat social pe care românii l-au dorit în meniul conştiinței. Am privit la mascarada asta cu moțiunea. Voturi la vedere, frică, democrație de bufet de gară, strigăte, isterie… ăştia sunt aleşii poporului. Ei reprezintă chintesența a tot ce are mai bun această nație în materie de laşitate, ipocrizie şi blestem. Şi îmi aduc aminte de cuvintele tatălui meu. Iartă-mă, tată că n-am prins nicio şansă! Mi-e scârbă. Inclusiv de mine. Că sunt neputincios…
Comenteaza