Insomnii de primavara….

Aseară urmăream un film. Englezesc. Comedie neagră. Era acolo o scenă cu un dialog care m-a dat pe spate: transplanturi de organe pe viu! Doi indivizi au venit la un om oarecare și i-au spus: „Am venit să vă luăm ficatul”, „Vă înțeleg, dar eu mi-am dat acordul după deces!”. „Stați liniștit că se rezolvă! Nimeni nu a supraviețuit după ce i-am extras ficatul”. Foarte tare! Nu știu de ce asta m-a dus cu gândul la politică. Filosofia celor care conduc destinele oamenilor este simplă. Ca în filmul acela.

Prosperitatea unei țări se construiește prin muncă. Munca înseamnă o bună parte din viață. Dacă această parte este suprimată prin promisiuni, viața unui om îi este luată înainte de sfârșitul inevitabil. Politicienii iau viața oamenilor fără ca aceștia să-și dea seama. Unii o fac „pas cu pas”. Alții cu „mândria de a fi român”, iar alții, profesioniști, anesteziază poporul cu #sepoate. Astfel, în urma politicii de dreapta, stânga și centru oamenii acestei țări își pot lua adio de la prosperitate. N-au fost în stare să rezolve civilizat problema câinilor, atunci ce pretenții să mai ai privind problemele oamenilor? Colectarea de organ mental atât timp cât cetățeanul este sănătos tun, încă funcționează. La fiecare scrutin. Oamenii își votează mereu eșecul, deși sunt conștienți de acest fapt. Cică rămâne sufletul de român. Există o vorbă destul de nerușinată: „Nu poți fi cu……. și cu sufletul în rai”.

Dacă tot am vorbit de transplant, nu putem să introducem suflet curat în politicieni? Sau organismul lor respinge așa ceva? Imediat după filmul ăla gen comedie neagră a început un documentar despre câini. Oamenii cică se pricep la câini. Nu este ciudat cum oamenii nu se pricep la…oameni? Am destui prieteni virtuali. Mă uit mereu la profilurile lor de pe facebook și caut să înțeleg cum mama naibii am reușit să plac atâtor oameni împrăștiați prin țară și străinătate. Vreo 38.000. Ce resort sufletesc a fost întins la maxim, iar când i s-a dat drumul au venit acei oameni în bula mea? S-au lipit de mine, vorba lui Gică Petrescu „ca marca de scrisoare”. Acest mister, care la alții se traduce prin milioane de like-uri și bani prin Patreon, prin publicitate și notorietate publică, este o corvoadă pentru Ziar la negru. Vorba unui prieten care nu l-a citit pe Shakespeare, dar l-a nimerit: „Și tu, Gogule?”. Eu nu. Capitolul prieteni este pentru mine revărsare de draga nenii. Este undeva între plăcut, adică like, și of inimioară, aia cântată de Luminița Dobrescu la Cerbul de Aur. Este greu cu prietenii. Peter O’Toole spunea că prietenul cel mai bun este cel/cea de lângă tine. Nu știu dacă se referea la soț/soție sau la ceva mult mai complex, adică la acei oameni care îți împărtășesc durerile sau fericirea. Ziar la negru nu s-a născut din fericire, ci din durerile vieții, spre deosebire de subsemnatul care s-a născut din fericirea alor mei. Nu-i mai am. Dar, surprinzător, am prieteni în durere. Viața, așa cum înțelept a spus Mălăele, „este o boală cu transmitere sexuală”. Uite, vedeți cum apelăm la citate? Asta nu înseamnă că suntem destepți, ci o recunoaștere a altora foarte inteligenți. La rândul lor, aceștia au avut revelația cunoașterii de la alții. Este o transmisiune de informații prin cărți. Acum se face prin facebook, instagram. Politica, șmecheră, ca să nu spunem curvă, a intrat și aici. Precum șarpele în Eden. A băgat zăzanie, invidie, minciună între prieteni. Prin vorbe. Prin citate care se potrivesc ca nuca în perete. Degeaba spunea Dinică „dacă te piși pe tine, pleci acasă”. Acum există pampers verbal, tratament cu promisiuni, speranțe introduse în mentalul colectiv prin veninul ipocriziei. Am prieteni. Nu doar virtuali, ci și oameni adevărați, clădiți din carne, oase, inimă și creier. Nu mulți. Că doar ce sunt prietenii? Creștini în viață. După aia, suntem toți. Sau aproape toți, că unii vor fi la cazan și vor asfalta ce n-au făcut în existența pământească. Vor face bijuterii din localitățile patriei. De obicei, sunt politicieni. Și vor încerca, chiar și acolo, să facă transplanturi de organe pe viu. Vor uita că sunt lipsiți de viață și o să aibă impresia că un ficat, o inimă, un rinichi le prelungește veșnicia. N-au învățat de pe facebook că veșnicia este forever. Pentru totdeauna. Dar ca să-ți dai seama trebuie creier. Credință. Și tot vor da din gură că se poate sa continuăm munca și la Bistrița și-n toată țara. Nu vor conștientiza că sunt în infern. Așa cum au fost și în viață, spre deziluzia noastră, prieteni.

Există și bucurie. Se apropie, Paștele! Al nostru. Cel adevărat. La început de mai. Al cailor este la început de iunie..

– Viorel Negru