Diavolul se încarcă de la Palada şi se îmbracă de la Prada!!

Pe 14 iunie 1990 am defilat prin Bucureşti în pantaloni de stofă. Eram unul dintre miile de golani ce mergeam în Piața Universității seară de seară, după serviciu. Mă drogam. Îmi băgam în vene muzică patriotică, discursurile lui Victor Rebengiuc şi intram în sevraj sufletesc dacă nu mă puneam în genunchi când 10.000 de oameni spuneau „Tatăl nostru”.

Ajungeam mereu acasă după miezul nopții iar ai mei se uitau şăgalnic crezând că am vreo idilă neconsumată din lipsă de spațiu locativ. Le-am spus adevărul pe 13 iunie noaptea după ce minerii ajunseseră în Bucureşti. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, nu fusese membru PCR din motive de şofer de tir care le-a adus blugi copiilor şi două cartuşe de Kent la vreo doi vecini. Un alt vecin l-a dat în gât, iar cariera de tirist şi guma noastră Wrigley’s, împărțită cu copiii de la bloc au devenit amintiri. S-a angajat şofer la Salvare şi aşa l-a prins Revoluția.

Pe 14 iunie dimineața a fost chemat de urgență la muncă. La 6 dimineața. După două ore a tras o fugă până acasă să mă roage să ocolesc Piața Universității. În Salvare avea o studentă plină de sânge batjocorită de mineri. „Un milițian este cu ea în maşină, trebuia s-o ducem la secție, dar fata este colegă de bancă cu fi-sa şi o ducem acasă. Te rog mult băiatul tatii, nu te duce azi în Piață. Mi-a zis milițianul că sunt oameni care filmează, minerii bat pe oricine nu este de acord cu FSN. Au bâte, sunt beți, tată”, mi-a spus al meu.

Sună mama. ” Să nu te îmbraci în blugi că te bat minerii!”. Ce prostii mai spune şi mama. „Au spart magazine, i-au dat cu bâta în cap unui băiat cu părul lung. Ai grijă, mamă”. Ar fi culmea să mă tund, mi-am zis, dar aveam o şapcă veche, primită de tata moca de la un fel de magazin universal din Germania, şi puteam să-mi ascund părul sub ea. Curajul s-a transformat subit în frică. Aveam o singură pereche de pantaloni de tergal, foşti ai bătrânului şi modificați de mama ca să-mi vină. Privindu-mă în oglinda familiei semănam cu un ceapist, student la Ştefan Gheorghiu. Aveam o mapă de student, unde îmi puneam sandvişurile pregătite de mama. Am înlocuit-o urgent cu o geantă roasă de vreme unde tata ținea patentul şi vreo două şurubelnițe.

Am mers pe jos, evitând tramvaiul 21 din care răsăreau mâini de mineri ce chemau cetățenii la luptă. În apropierea sediului țărăniştilor, un cordon de mineri şi civili bine îmbrăcați percheziționau toți pietonii, verificau maşinile şi dădeau şuturi în fund celor care comentau. „S-au găsit droguri la țąrănişti şi maşini de falsificat bani”. Zvonurile se răspândeau, salvările şi maşinile miliției transportau tinerii…Dumnezeu ştia unde. „Poate îi duc acasă”, mi-am zis, dar gândul mi-a făcut pană pe stânga când am observat mineri într-o salvare care altoiau cu bâtele trei tineri care strigau după ajutor. „Fugi, Viorele”, dar instinctul mi-a spus să suprim viteza într-un calm al omului ieşit la plimbare.

„Unde te duci, bă? Şi tu ai fost în Piața Universității”, „Nu, eu merg la muncă”, „Ce ai în geantă?”, „Sandvişuri”, „Dă-le încoace”. Am scăpat? În urma mea am auzit un strigăt: „Uite-l pe ăla în blugi! Pe el!”, iar atenția gardianului meu s-a transferat instantaneu. Nu m-am uitat în urmă. Frică. Laşitate. Dorință de supraviețuire. În Piața Universității…coloane de mineri, camioane cu mineri, femei trecute de 40 de ani care-i aplaudau frenetic.

„Cinste lor! Cinste lor! Cinste lor, minerilor!”. Deci voi îl susțineți pe Iliescu? Poate n-aveau copii. Poate făceau confuzie între „Iliescu ne-a dat căldură şi lumină” şi normalitate. Lângă ceasul de la Universitate, loc etern de întâlnire al îndrăgostiților cu pretenții era o baltă de sânge. Câteva femei fraternizau cu minerii şi amplificau zvonurile cu drogații şi prostituatele din piață. Călcau pe sânge. Un alt sânge, de parcă cel de la Revoluție a fost prea puțin. O pereche de tenişi de Drăgăşani, plini şi ei de sânge, zăceau lângă zidul Facultății de Arhitectură. Un tânăr miner i-a probat. Erau mici. Le-a dat foc turnând benzină dintr-o sticlă de bere. I-a ridicat în aer cu bâta. „Uite băh, făclia libertății, ți ai dracu de țărănişti şi liberali!”.

O fată blondă dădea explicații minerilor în hohote de plâns. „Hai fă că ai fost în Piață! Curvele dracului cumpărate cu dolari!”. I-au rupt bluza şi i-au călcat fusta în picioare. A plecat în chiloți şi-şi acoperea sânii cu un ziar găsit pe caldarãm. „Mergi, Viorele!”. „Băh…stai. Tu ce învârți pe aici. Ce țigări fumezi?”. „Țigări fără filtru”, „Carpați?”, „Nu…Popular”. I-am arătat pachetul. „De unde ai tu bani de țigări americane”, „Nu sunt americane. Sunt cubaneze. Se găsesc uite acolo la restaurantul Havana. Costă cât un pachet de Snagov”. Tremuram. „Haideți băh să ne luăm țigări de la restaurant”. S-au dus în haită. Uşile erau închise. Au spart geamul cu bâtele. Doi milițieni i-au oprit şi au intrat ei să le aducă țigări. Am ajuns la Palatul Universul. Am scăpat.

Au trecut 27 de ani. Ieri, a fost declasificat un document prin care Armata a dat minerilor hrană, îmbrăcăminte, pastă de dinți etc. În conformitate cu doleanțele Guvernului României. Iliescu şi Roman spun că generalul Stănculescu le-a sugerat. Tot ieri, senatorul Mirel Palada, social-democrat, a bătut în platoul unei televiziuni un alt politician. Dacă diavolul anilor ’90 purta lămpaş, acum se încarcă de la Palada şi se îmbracă de la Prada, vorba unui titlu de film. Înjurăturile au rămas aceleaşi. „Tătuca” Iliescu a fost înlocuit cu modernul Daddy. Am scăpat pe 14 iunie 1990. Am scăpat oare?

P.S. Nu mai spun „Tatăl nostru” în genunchi. Văd mereu…sânge pe jos. Şi nu-l poate spăla nimeni. El este mărturia că numai drepți putem fi curați. Am înregistrat o victorie a democrației: port blugi.

2017-09-18T15:26:46+03:000 Comentarii

Comenteaza

Go to Top